Nostalgii apocrife

Revad cu o placere intensa “Ultima ispita a lui Cristos”, capodopera lui Scorse, si-mi amintesc ce polemici, ce scandal, ce revolte au starnit imaginile cu Iisus devenit prea om. M-a impresionat,si ma atinge de fiecare data scena in care Iisus e pe cruce si multimea e dezlantuita impotriva lui, in care un evreu batran, cu ochi sireti il dojeneste. Incet, incet se face o liniste de mormant. Se vad doar buzele improscand saliva si maini cu pumnii stransi…apoi, din spatele crucii vine ingerul…frumos, foarte frumos!

Noaptea se desira greu. E abia 3 si somnul fuge de mine ca o pisica dupa ce a primit un spit in fund. Imi fierb un ceai de plante, in care pun trei pliculete de tei. (sunt casatorit, deci nu e nici un pericol). Caut in biblioteca mea formata dintr-un singur corp si gasesc dupa ce m-am umplut bine de praf si am stranutat de vreo 13 ori, evanghelile apocrife editate de Humanitas. Le citesc si-mi ramane in minte cea a lui Iuda, acceasi dupa care s-a inspirat Kazantzakis, apoi scenaristul filmului lui Martin Scorsese. Ma atrage mult latura umana, agitatia, nesiguranta, compasiunea, intelegerea individului Jesua. Pentru mine, e mai putin important daca Iisus e sau nu, fizic, fiul lui Dumnezeu, daca a inviat, sau nu, fizic.Nu sunt teolog, nici dogmatic si nici bigot. Pentru mine e suficient ca exista Iisus Christos ca model, si nu stiu de ce, dar de cate ori ma gandesc la el ma simt fericit, parca as fi intalnit un vechi si foarte bun prieten. Ma enerveaza rau lipsa de toleranta a unor “buni” crestini care tipa facand spume la gura ca doar catolicismul, sau ortodoxia detin adevarul Despre Dumnezeu, ma irita felul in care a devenit crestinismul religie universala, detest inchizitia, imi displace profund imparatul Constantin, care dupa ce si-a vazut opera implinita a murit la fel de pagan, crezand in “Sol Invictus”. Nici mama lui nu s-a dovedit a fi o femeie prea deosebita! Am intuit de multa vreme, mana iscusita a omului in ierarhiile bisericesti si impactul emotional gen show biz al unor prezente precum Papa, dar simt si cred ca dincolo de toate astea exista forte care guverneza lumea dupa o logica a binelui, frumosului si adevarului. Imi place de mor, pilda cu cainele mort, de care se feresc oripilati apostolii, dar despre care Iisus spune ca are totusi, dintii frumosi. Cred in destinul, complice cu individul care isi doreste cu adevart sa implineasca ceva important (sunt aici, partizanul lui Coelho), ma emotioneaza solidaritatea in fata saraciei si demnitatea in fata mortii, si imi place Iisus Christos pentru ca aduce uneori sabia acolo unde raul trebuie taiat!

Stau, si ma intreb, ce ar trebui sa fac, mai intai ca sa intru in armonie cu modelul la care aspir! Ceaiul s-a racit. Imi propun sa gasesc in mine acele insule de lumina, de generozitate si spirit se sacrificiu, sa vad daca as putea sa mor pentru un strain, daca as putea sa sufar nederptatile si umilintele cu speranta ca fiind eu mai bun decat lumea, s-o pot urca cu mine acolo unde “nu este durere, intristare, nici suspin”. Imediat m-I se cuibareste in suflet intrebarea, daca are vre-un rost sa fac toate acestea, daca le-a facut cineva inaintea mea si prin jertfa lui a mantuit Lumea. Cand lumea, din jurul tau este neschimbata: imbuibatii conduc, mediocrii prospera, geniile mor in ganguri si canale, artistii fac reclame la cremwusti, Bush bombardeaza ori ce nu-I convine, teroristii ucid civili, banii cumpara totul, lumea se duce la biserica duminica, iar luni se poarta de parca ar fi semnat contractul colectiv de munca cu Belzebuth, in persoana, atunci n-ai cum sa nu te indoiesti ca undeva proiectul cu “ o lume mai buna” a esuat! Sau poate ca acest concept se refera doar la lumea de dincolo. Ei, atunci nu ma prea intereseaza! Adorm iritat si visez ca manac pizza cu pui si anans pe o tersa cu tei de pe strada Maria Rosetti.

Dimineata ma gaseste terminat de oboseala. Ma dor oasele, gatul si cred ca am racit pentru ca am lasat geamul deschis sa-mi intre noxele direct in piept. Sunt dependent de poloarea centrului si de claxoanele care il isterizeaza pana si pe domnul Surdu. Sunt uimit cat de repede mi-a trecut idea cu traitul, dupa modelul cristic. Imi recunosc slabiciunile si lenea spiritului si asta ma nemultumeste, apoi sunt pe deplin convins ca Dumnezeu se amuza de mine, ca ma place asa cum sunt si ca Iisus Cristos ma bate camaradereste pe umar si-mi spune: “Vezi frate,tie ti-a fost greu o noapte, doar gandindu-te!, intelegi acum ca nu mai e nevoie de un alt Mesia. Am facut Eu, toata treaba asta murdara, tu trebuie doar sa traiesti, sa iubesti, sa ierti si daca se poate sa scrii ceva mai bine, nu stiu, articolele astea ale tale sunt cam subtirele…”

Sentiment si sexualitate in Evul Mediu.

„Iubirea nu inseamna doar trup, din moment ce are in vedere sentimentul, si nu este doar spirit, din moment ce se consuma intre doua trupuri”.

Maurice Merleau-Ponty (Elogiul filozofiei si alte eseuri)

Nu ne putem cenzura o intrebare fireasca, dupa ce citim Cantarea Cantarilor, bijuteria atat de fina si stralucitoare a Vechiului Testament, si mai ales dupa ce studiem istoria erotismului in epoca medievala. Diferenta dintre textul mustind de sentiment si pasiune si sensurile alegorice, transfigurate, reci din secolele al X –lea, pana in secolul al XIV-lea, este atat de evidenta, incat, ne vedem nevoiti sa plonjam, plini de curiozitate, in laboaratoarele minitilor puternice generatoare ale Inchizitiei. Insa, inainte de calatoria in timp sa ne inmiresmam putin:

„...In finic sui-m-as-ziceam eu-si de-ale lui crengi m-as apuca, sanii tai mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. Sarutarea ta mai dulce ar fi ca vinul, ce-ar curge din belsug spre al tau iubit, ale lui buze-nflacarate potolind”. Iar iubita ii raspunde mirelui: „ Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu il poarta! Hai iubitul meu, la camp, hai la tara sa petrecem!”

Observam, lesne cum erotismul razbate si se confunda cu insasi natura, caci reducerea cea mai simpla a creatiei este cuplul: albina care polenizeaza floarea, cerul care fertilizeza pamantul si omul care-si regaseste unitatea prin taina cununiei. In mod, oarecum paradoxal, aceste trimiteri la originea lumilor create din impreunarea energiilor complementare este descifrata altfel in Evul Mediu. El interpreateaza perinita de mirt a iubitului care se ascunde intre sanii iubitei ca fiind comunitatea credinciosilor asezata intre cele doua surse de hrana: spirituala si lumeasca, astfel stanul sang aduce miere, iar cel drept lapte. Termenul atat de simplu, pat apare in evul mediu ca „ linistea cenobitilor”, „constiinta fiecaruia”, „tihna contemplarii sfinte”, dar sensul propriu lipseste cu desavarsire.

Pentru Biserica evului intuncat, dragostea nu putea fi eros ci agape , sau altfel spus destinul omului este de a se uni cu Dumnezeu, nefiindu-i de trebuinta sentimente si relatii cu parteneri de sex opus. Nu gasim in nici un text, din prima perioada medievala,termenul de amor. Pacatul originar, transforma relatia sexuala care devine ambigua si uneori stricata, desi ea ramane fundamentala. Pildele lui Solomon intaresc acest punct de vedere in iudeo-crestinism: „Sa te mangai cu femeia ta din tinerete”, sau apocrifa Cartea intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: „ Soarele cand rasare intre cele inalte ale Domnului si frumusetea femeii celei bune, podoaba este casei sale.” In zorii aparitiei sale, crestinismul se subordoneaza viziunii Mantuitorului care spune despre casatorie: „ Asa inacat nu mai sunt doi, ci un trup” (Matei 19,6). Pentru apostolul Pavel, casatoria este taina prin sexualitatea se sacaralizeaza: „ Celor necasatoriti si vaduvelor, le spun: Bine este pentru ei sa ramana ca mine, daca insa nu pot sa se infraneze, sa se casatoreasca. Fiindca mai bine este sa se casatoreasac, decat sa arda”, iar Ioan se concentreaza asupra spiritului, si mai putin asupra trupului zicand: „...dorinta carnii este moarte, dar dorinta Duhului este viata si pace; fiindac dorinta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci nu se supune legii lui Dumnezeu si nici nu poate. Iar cei ce sunt in carne nu pot sa-i pllaca lui Dumnezeu.”

Deci, sexualitatea incepe sa fie privita ca pe o necesitate intre soti, insa ea trebuie sa fie rationala sa cum sta scris in Epistola intai catre Tesaloniceni 4, 4): „Ca sa stie fiecare dintre voi sa-si stapaneasca vasul sau in sfintenie si cinste”. Daca adugam aici, si ce credeau Parintii Bisericii despre „trupul putrezitor care ingreuneaza sufletul”, putem sa ne facem o impresie de asamblu asupra sexualitatii in dinamica Evului Mediu. Pentru ei, si mai ales pentru sfantul Augustin, curatenia cuplului este corupta de desfranare: „Cu osebire in clipa actului infam inima devine cu adevarat, intru totul, sclava trupului.” Asadar, pentru aceasta perioada istorica, lunga de aproape un mileniu,pana la Renastere, nu prea exista pasiune intre sexe, ci doar respect,prietenie si respectarea invataturii lui Iisus: „ cresteti si inmultiti-va!”

A fost nevoie de un salt istoric, de la rigiditatea medievala la umanismul exacerbat al Renasterii, ca Iubirea sa innobileze relatiile din cuplu. Odata cu venirea trubadurilor, apare pentru prima oara si conceptul de „amor primus” sau dragoste la prima vedere.

Binecuvantate sunt mamele ingerilor

„Daca este adevarat ca soarele si moartea nu pot fi privite in fata, nu e mai putin adevarat ca in toate timpurile si pe toate meleagurile, muritorii au fost fascinati de misterele dublului abis: -ultralumina-infrumbra- si le-au scurtat nelinistiti”

Robert Godet

M-am intalnit cu Bianca Brad intr-o emisiune televizata. Venise sa pledeze pentru gasirea unei platforme psihologice menita sa le ajute pe mamele care si-au pierdut copiii.Vorbea ferm,dar delicat, mainile ii descriau vag starile sufletesti, iar ochii transmiteau o lumina speciala. Erau ingemanate, acolo speranta, resemnarea, durerea dar si certitudinea ca misiunea pe care si-a asumat-o provine dintr-o dimensiune superioara a fiintei. O priveam, pe furis, tulburat dar totodata admirativ. Vedeam o femeie puternica, hotarata si „insemnata” cu aceea aura pe care inteleptii, luptatorii si chiar tamaduitorii o capata dupa intalnirea cu propria lor natura divina. Mi-am amintit atunci de perspectiva esoterica asupra plecarii dincolo de porti a copiilor, asa cum apare intr-un tratat despre reintrupare, scris de celebrul ocultist Papus si i-am spus ca odata ajunsi in lumea luminilor, copiii care si-au lasat trupurile sub lacrimile si suspinele parintilor zdrobiti de o durere inumana, stiu cata suferinta au lasat in urma lor si aleg impreuna cu ingerii pazitori sa revina si sa vindece! Zambetul Biancai, atat de fin si de patrunzator, totodata, m-a convins ca ea intuise deja un adevar universal rostit de indienii maya, egipeni, greci, alchimisti, kabbalisti sau mistici de pe intreg globul pamantesc: nimic nu se ditruge, totul se transforma si nimeni nu piere ci evolueaza!

Desigur, dincolo de cuvinte frumoase, de randuri inspirate sau de incurajarile celor apropiati, pentru un parinte confruntat cu o asemenea despartire (chiar daca este pentru scurta durata...)ramane o intrebare mai ascutita decat ori ce pumnal: De ce? Aici raspunsurile variaza de la o cultura la alta si de la o religie la alta. Insa in aproape toate sistemele de gandire, de la vechii greci, la persani, de la tibetani la islamisti si de la crestini la aborigenii din Papua Noua Guinee se intalneste o idee comuna: mortii traiesc o perioada ca suflete fara trup si ca in aceasta stare nematerializata ei locuiesc fie in proximitatea celor vii, fie in cer sau pamanat precum si in alte dimensiuni ale universului. Cercetatorii „singurei certitudini pe care omul o are in viata si anumea aceea ca o data va muri” au gasit in studiile lor ca nu exista popor care sa nu isi fi creat o idee despre „lumea de dincolo”. Buddistii cred in ciclurile karmice si ca sa rezum pe foarte scurt, ei spun ca pentru a redobandi starea de Budhi, de Lumina Primordiala, de reintegrarea in Lumea Superioara, sufletul parcurge o serie de experiente in trupul, vazut ca o lume, ca un univers in miniatura, si ca alegerile pe care le face in timpul unei vieti ii creaza premizele viitoarei reincarnari. Pentru crestini, la Ziua Judecatii, Mantuitorul va cerceta vii si mortii, iar sufletele se vor putea duce, conform faptelor, gandurilor si vorbelor defunctului fie in Rai ( aceeasi Lume Primordiala) fie in iad (vazut ca o continuare a suferintelor).

Papus vorbeste despre trei cazuri speciala in desfasurarea acestu proces de transmigrare a sufletelor intre lumi: copiii pana la 12 ani, eroii si cazul lui Dalai Lama. Iata ce credea el, desigur influentat si de invataturile maestrilor sai spirituali ca Hermes Trismegistos, Agrippa sau Paracelsus: „in toate aceste cazuri, sufletul care pararseste trupul va reveni curand in aceeasi dimensiune pentru a-i ajuta si pe ceilalti sa inteleaga minunata logica a Lui Dumnezeu care doreste sa ne arata tuturor ca el este Calea Adevarul si Viata vesjnica”!

Nu voi aborda in acest numar cazurile eroilor si pe cel al liderului spiritual al Tibetului, pentru ca ne-ar trebui mai multe pagini decat avem ci voi contura cateva directii esentiale in privinta micutilor plecati din trup atat de devreme.

O teorie arata ca sufletele isi aleg inca dinaintea intruparii, familia in care vor vietui o perioada si ca uneori au misiunea de a le transmite parintilor un mesaj. Daca ne gandim la Vechiul Testament in care Domnul spune ca greselile parintilor vor fi transferate copiilor, daca ne reamintim jertfa pe care I-o cere lui Abraham si daca intarim din perspectiva crestina cu venirea Fiului care ne rascumpara tuturor pacatul primordial, prin varsarea sangelui Sau sfant, putem avea un tablou de ansamblu asupra relatiei tainice intre parinte si copil. Lazareev, intr-una dintre faimoasele sale conferinte spunea magistral: „Daca noi vom constientiza ca totul este in Dumnezeu, ca in viitor nu exista nici Iad, nici Rai ci numai si numai Dumnezeu, atunci nu am mai avea motive sa ne temem, sa suferim si ne-am putea gasi acea liniste necesara sa auzim cum ingerii vorbesc in fiecare secunda cu noi”!

In Paradiso a lui Dante, sufletele pe care poetul le intalneste sunt imbracate in Lumina lui Dumnezeu, serafimii ard de o lumina arzatoare, heruvimii stralucesc de cunoasterea Domnului si toate fapturile astfel aflate in viata vejnica ridica un imn care face sa rasune toate cerurile: „O, bucurie, o, inefabila voiosie! O, viata in intregime de iubire si de pace! O, trainice bogatii de dincolo de orice dorinta!”

Prin urmare, putem vedea, desigur daca dorim sa si credem, ca Dumnezeu nu pierde pe nimeni si nimic ci doar asteapta ca noi sa ne ridicam la inaltimea parintelui nostru. Doar suntem facuti dupa chipul si asemanarea Lui! Asa cum putem da viata in trup, copiilor nostri, asa ii putem astepta sa revina oricand la noi, noi, la parintii nostrii si uite asa pana cand ne integram cu totii in Pacea Dumnezeului nostru.

Am vorbit zilele trecute cu Bianca, i-am vazut siteul si citindu-i mottoul:

“Da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,curajul de a schimba ceea ce-mi sta in putere, si intelepciunea de a face diferenta dintre ele…” am inteles ca atunci cand totul se prabuseste in jurul tau, cand lumea ta draga pare ca se surpa, undeva din interiorul fiintei tale se naste rugaciunea care te uneste cu Tatal Ceresc si Maica Pamanteasca.

Bianca Brad impreuna cu sufletul ce va sa revina (nu am nici un dubiu) au inceput o lucrare minunata, oferind sprijin si consiliere tuturor parintilor de ingeri confruntati cu cea mai mare dintre suferinte! Fie ca Lumina lor sa mangaie si sa vindece aceste rani cumplite! Ce minunat lucreaza Dumnezeu prin oameni!

Zburatorul, demonul inimilor parasite

Dragostea? Ce taina...atat de profund si tenebros este misterul „unitatii celor doua jumatati de mar”, inacat, pana si cel mai intelept om de pe pamant s-a declarat invins. Iata cat de simplu si frumos isi descrie esecul regele Solomon: „Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru, pe care nu le pot pricepe:

Calea vulturului pe cer,

Urma sarpelui pe stanca,

Plutirea corabiei ce-si afla calea pe mare,

Un barbat si o femeie care se indragostesc.”

(Pilde 30, 18-19)

In atat de parfumatul arhaic romanesc regasim o tema care a generat, apoi in poezia romantica a secolului al XIX-lea, capodopera eminesciana: „Luceafarul”, este vorba despre iubirea nebuna care sparge pana si granitele dintre lumea concretului si cea a ideilor, dintre regatul vietii si imparatia mortilor! Folclorul nostru tracic, atat de bogat si expresiv introduce inca din vremuri ancestrale un personaj, mai degraba un duh erotic masculin, un demon incub (cum l-ar descrie Paracelsus), un zmeu cu ochii de foc care tulbura noptile fetelor tinere, le invadeaza mintea si le usuca sufletul intetindu-le scanteile din pantec, patrunde ca un abur subtire pe sub chenarele ferestrelor, se insinueaza pe sub patura naiva posedandu-le cu un patos inuman trupurile cuminti si calde. Zburatorul, demon solitar, sparge vazduhul numai noaptea, planeaza deasupra livezilor, curtilor, ulitelor, adulmeca parfumul fetelor de maritat, al nevestelor parasite, vaduvelor si patrunde nestingherit in iatacul mirosind a busuioc si levantica. Uneori se metamorfozeaza in ibovnicul asteptat si petrece cu ele pana la cantatul cocosilor. Fiind un demon intunecat, zburatorului nu-i place soarele, asa ca se retrage dupa un nor negru, asteapta negura si revine obsesiv in patul bietei femei, dezlantuindu-se orgasmic pana la epuizarea fizica si nervoasa a victimei, care poate muri in cele din urma din cauza extenuarii! Semnele unei asemena vizite sunt vizibile a doua zi, biata fata aratand slabita, palida cu privirile fierbinti si buzele uscate. Gasim in lucrarea lui Tocilescu: „Materialuri folklorice”, edita pe la 1900, o povestire foarte interesanta: „ Se zice ca o fata s-a avut bine cu un baiat. Dupa catva timp, baiatul a lasat-o, iar fata, de focul lui, il tot visa noaptea si a capatat Zburator. Asta venea noaptea, cand fata era culcata in pat si se dragostea cu ea. Fata dormea si nu-si da seama. Cand se revarsa de ziua, Zburatorul pleca, iar fata ramanea mai mult bolnava. O data, Zburatorul a venit la timpul lui, dar negasind fata, a inceput s-o caute prin casa. Lumea s-a dus acolo unde era Zburatorul. El atunci s-a prefacut intr-un sarpe care stralucea ca focul si a sburat, de unde a avenit, in niste sire cu paie. Lumea, ca sa scape fata de el, a dat foc paielor. Cand l-a ajuns focul pe sarpe, el a inceput sa strige, dar tot n-a scapat si a ars de tot. Fata a mai zacut un an de zile si a murit de dorul lui.”

Foarte intersanta aceasta translatare pe care unele spirite o fac pentru a-si gasi dragostea. Vechiul testament ne vorbeste despre Fii Cerului care s-au indragostit de ficele pamantului, iar din impreunarea lor s-au nascut titanii! In toate legendele populare exista acest mit al unei iubiri capabile sa invinga toate conventiile, dar nefiind una naturala, se sfarseste de regula prost.

In secolul al XVI-lea Philippus Theophrastus Bombast Von Hohenheim, cunoscut lumii intregi ca Paracelsus, cel mai mare esoterist al evului mediu pomeneste in „Ars Alchimica” despre incubus si succubus pe care le defineste ca entitati parazite, masculine sau feminine, care apar din elemente astrale ale unui barbat sau femeie, ca urmare a unei imaginatii lascive, forme eterice ale unor persoane decedate atrase in mod constient sau instinctiv de manifestarile sexuale ale unor oameni vii. Acestia se manifesta concret, capatand forme tangibile, intretin raporturi erotice cu „iubitii” lor. Ei mai pot fi corpurile astrale ale unor vrajitori sau vrajitoare care isi viziteaza victimile pentru a-si satisface poftele carnale.

Zmeul din basmele noastre populare este tot un Zburator, indragostit de o pamanteana, frumoasa, calda, vie...Ileana Cosanzeana poate fi considerata prototipul femeii chinuite. Pazita intr-un turn de catre parintii sai speriati de ferocitatea zmeului, ea ajunge totusi in regatul de dincolo si doar curajul si spiritul de sacrificiu al unui Fat Frumos o poate readuce in lumea de aici.

Astazi, vremurile moderne, ritmul agitat, stresul cotidian ne tin departe de toate aceste povesti pline de farmec si magie, insa noptile sunt aceleasi, iar femeile singure la fel e vulnerabile...asa ca la finalul acestui articol, cred ca devine utila o reteta veche de cateva sute de ani, capabila sa tina departe duhul ravasitor al Zburatorului. Printre primele măsuri de deszburătorit era descîntecul. Un descantec oltenesc menţionează nouă buruieni magice de leac (leurdă, avrămeasă, leuştean, odolean, sînger,matraguna, iarba ciută, muma pădurii şi iarba zburătorului) din care se face o fiertură pentru a spăla bolnavul de dragoste trei zile succesive, de către descîntătoare, spunînd:

„aşa să se spargă
faptul, lipitura) şi Zburătorul,
cum se răspîndesc răspîntiile
(...) aşa să se răspîndească vrăjile
şi lipitura şi Zburătorul(...)".

Joaca-te...serios

“Alergam foarte grabiti catre niciunde, calcand in fuga noastra peste dragoste, vise, jocuri si miresme, dam iama in bunatatile care expira repede si plini de bani, colesterol si ruj pe gulerul de la camasa murim speriati. Ne miram apoi ca nu intelegem nimic din luminile care vin sa ne ceara socoteala…”

Un baiat caruia, cineva i-a luat valul de pe ochii.

O tema actuala: mai avem timp sa iubim ?

Un cinic ar spune, fugi bai nene de aici cu siropul vascos…pe cine mai intereseaza azi iluzia asta?

Un burtos cu par pe umeri si lant gros sub gusa ar rade stirb si ti-ar raspunde…” fratioare, pe banii mei ma simt bine numai eu, da?!”

Dar un intelept ar zambi si te-ar invata ca avem atatea vieti la dispozitie sa invatam chestiunea asta…

Eu, va marturisesc sincer, am avut un moment cand apele mele limpezi s-au tulburat si m-au aruncat intr-un vartej, pe care unul mult mai talentat decat mine l-a numit “ balciul desartaciunilor”…Sa va povestesc…

Cand barba a inceput sa creasca de la o zi la alta, iar contul si mai repede, cand vanitatea ma facea sa-mi para bine ca sunt arogant, iar ochii imi erau obisnuiti sa vada figuri ametite de aura vedetei, pe nedrept nerecunoscuta international, m-i s-a parut firesc sa vad pe cer un zeppelin pe care sa scrie ca in celebrul “Scarface”: “ the world is your’s”. Bizar, simteam in mine un gol pe care nu stiam cu ce sa-l umplu. Am incercat cu mici sau mari distractii: femei, jocuri, seductii, succese. Cand am vazut ca ramaneam la fel de nud in tabloul gri al eternelor nemultumiri am incercat ca FNI-ul sa inmultesc banii, si tot ca el am reusit…apoi vrajit de o noua aura am inceput sa ma ia de piept cu magraonii zilei si sa dau cu ei de pereti pana m-am gasit plin de sange pe jos in baie. M-a durut aproape un an. Si mai ciudat, nu m-am gandit niciodata ca dragostea m-ar putea satisface, pana intr-o zi, la mare cand stand pe nisip cu sotia mea bucurandu-ne de puzderia de stele vii care erau acolo, parca pentru noi am avut …asa, un fel de revelatie…Si am inceput, exact ca un calculator caruia i-a fost introdus un program antivirus sa depistez momentele din viata mea care nu contineau iubire. Mama, cat erau de multe: greseli mici fata de sefi, mari fata de prieteni, enorme fata de sotia mea si cateva esentiale fata de mine. Acolo pe nisipul de la Vama Veche m-am simtit dintr-o data lipsit de substanta. Mi-am amintit apoi de indemnul Sf. Augustin: “Iubeste si fa ce vrei!”, desigur si de aforismul lui Pavel: “Daca dragoste nu e, nimic nu e”. Era greu…trebuia sa refac un traseu, pe care il abandonasem de mult. Linia ferata ruginise, poteca se umpluse de buruieni, dar mai ales Lili de frustrari. E…dar am inceput sa ma simt dintr-o data liber si dupa 14 ani de convietuire am avut curajul sa-I spun ca o iubesc, si il asigur pe bunul meu prieten Mircea ca nu era nimic libidinos in asta, apoi m-am hotarat sa ma impac cu cei pe care ii dezamagisem ( aici mai lucrez inca).

Incet, viata mea s-a umplut de o lumina de care am ras in repetate randuri si care m-a imbracat putin. Azi incepe sa nu-mi mai fie jena de goliciunea mea. Ciudat, cum viata iti rezerva asa niste surprize…Neincrezatorul, pesimistul, misoginul, cinicul, ispititorul si profund nemultumitul din mine s-au luat frumusel de mana si s-au dus la o plimbare prin labirint. (sper sa se rataceasca pe undeva, pe acolo…)

Pare anacronic, daca nu desuet sa va vorbesc astazi despre dragoste, dar cum nimic nu e intamplator si toate se aseaza perfect pe tabla de sah a Marelui Regizor, probabil ca se va gasi cineva dintre cititorii acestei mici, dar vesele spovedanii caruia I se va face dor de o noapte plina de stele.

Aici se opresc degetele mele pe claviatura anticului laptop. As scrie ca va iubesc, dar ma tem sa nu devin patetic…ori cum, va asigur ca e de preferat ridicolul fericit, decat sublimul trist si constipat.

Va mai astept …pana atunci aveti curajul sa va jucati cu dragostea, daca vreti ca ea sa fie serioasa cu dumneavoastra!

Intre A si Mor se afla marea taina a Universului

„Femeilor, supuneti-va barbatilor vostrii, precum se cuvine, in Domnul.

Barbatilor, iubiti pe femeile voastre si nu fiti aspri cu ele”!

Epistola catre Coloseni a sfantului apostol Pavel ( 3:18-19)

Intr-o zi cu soare si copaci infloriti, in anul de gratie 1274, la Florenta un tanar plimbandu-se amuzat pe strazile prafuite, lasate in vacarm si danganit de coplot, vede la un moment dat o silueta care ii aprinde toate simturile intr-un extaz nemaintalnit pana atunci. El era Dante Aligheri, iar ea, preafrumoasa Beatrice. De atunci, in literatura lumii se vorbeste pentru prima oara de dragoste la prima vedere. Divina Commedia, suma tuturor adevarurilor esoterice de pana atunci, imbogateste vocabularul si enciclopedia sentimentala a omenirii cu sensuri noi, care vor schimba fata destul de intunecata a lumii, aducand zambetul tainic al indragostitiilor. Daca pana atunci, casatoriile si relatiile intre sexe se consumau prin acorduri foarte serioas intre familii apartinand aceleiasi clase sociale, religii sau semintie, zorii renasterii reamintesc tuturor barbatilor si femeilor ca suntem nascuti din dragoste si nu din interes! Istoria acestui cuplu devine o pilda peste timp. Dante si Beatrice se casatoresc cu altcineva dupa ce si-au consumat iubirea ferindu-se de lume. Ea moare prematur, iar el cuprins de o jale terifianta ar rascoli tenebrele pentru a-i mai sorbi, macar odata, lumina din privire. Sfarsitul secolului al XIII-lea anunta, asadar romantismul! Desigur, trebuie precizata marea influenta a sufismului, acest curent nascut din islam, dar raspandit in toate marile culturi si religii ale lumii, care prin Ibn Arabi innobileaza dragostea sexuala in termenii iubirii divine. Dupa aproape o mie de ani in care sexualitatea a fost considerata impura, diabolica si „generatoare de mari napaste”, asa cum credeau pana si gnosticii catari, iata ca sub influenta maura si gratie marelui Dante, romantismul devine motorul prin care armele incep sa rugineasca in lumina frumusetii iubirii. O palida scanteie atrage sufletele ratacite in bezna inchizitiei, iar asprimea cugetarii carturarilor din chiliile austere se transforma in nectarul schimbarii fluidelor dintre barbat si femeie. Semnalul, odata dat, deschide drumul trubadurilor, acesti poeti vejnic indragostiti care canta despre visul cavalerului intors din cruciade de asi intalni printesa inimii. Iute, acordurile suave incep sa pluteasca deasupra curtilor nobiliare si se imprastie in toate clasele sociale schimband pentru prima oara in Europa Medievala rolul de femeie supusa barbatului. In cantecele lor, menestreii dragostei spun de aceasta data, povestea barbatului care devine robul iubirii pentru „aleasa inimii”. In aceasta noua poveste de dragoste cei doi cunosc o stare alterata de constiinta prin care inteleg ca ei au devenit expresia sacrului masculin si a sacrului feminin, din uniunea carora se naste perpetuu VIATA. Iata ce scrie marele trubadur Guillome de Poitiers: „Vreau sa raman cu doamna mea , pentru a-mi inviora atat de bine inima, incat sa nu mai pot imbatrani”!

Pentru Jonathan Black, autorul minunatei culegeri despre esoterism „Istoria secreta a lumii”, insasi Renasterea are la baza un impuls de natura sexuala: „Intreaga constiinta umana a fost transformata si a trecut la alt nivel de evolutie, deoarece cativa oameni au ales un nou mod de a face sex. Oamenii de atunci au inceput sa faca dragoste!”

Am vazut, iata cat de frumos incepe in istoria noastra romantismul si marea lui incarcatura senzoriala. Insa sa nu uitam ce le scrie sfantul apostol Pavel Corintenilor: „Femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul;asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau ci femeia”! Ceea ce inseamna ca nu putem fi pe deplin intregi decat impreuna.

Am folosit acest mic pretext pentru a intari ideea unei poezi care pe mine m-a tulburat alchimizandu-ma:

„O, dragul meu Pan,

si voi

divinitati ale acestor locuri, daruiti-mi frumusetea interioara

si faceti

ca intreaga infatisare a mea

sa fie in armonie

cu ceea ce port in suflet.”

Platon, sfarsitul lui Fedon

Si daca suntem cu totii un gand in marea minte univesala?

„Gandesc, deci exist!”

Renee Decartes

Poate ca, raspunsul care destrama tainele miracolului, supranaturalului, magicului din vietile noastre se afla undeva, discret asezat in procentul urias de peste 85 la suta din capacitatea noastra cerebrala pe care nu o folosim in mod constient. Cercetatorii moderni ai creierului, confirma astazi ceea ce esoteristii, maestrii spirituali, shamanii sau practicantii inaltei magii spuneau cu convingere: „ capul este locul de intalnire dintre ego si sine” (P.Culianu – „Calatorii in lumea de dincolo”), dintre om si Dumnezeu, este locul de tranzit dintre viata si moarte, poarta care separa lumea iluziei de cea a Adevarului Suprem si anume acela ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea Domnului. Iar tot ceea ce omenirea a creat pana acum material, cu siguranta a proiectat mai intai mental. Si aici se muleaza perfect pe idee curiozitatea lui Einstein: „Nu cred ca ma intereseaza cum a facut Dumnezeu universul, ci sunt mult mai tentat sa aflu ce gandeste...Dumnezeu!”

Azi, cand informatia circula liber aproape in toata lumea, cand omenirea pare mai pregatita ca oricand sa accepte realitatea spirituala, cand lucrari precum „The Secret” sau „What the bleep do we know?” sunt tiparite in milioane de exemplare si citite in peste 80 de limbi, cand oamenii de stiinta afirma, si ei mirati ca spirele noastre de ADN, intainse au o lungime aproape infinita si ca detinem in propria noastra structura informatia tuturor regnurilor vii, ca functionam intr-o dimensiune a frecventelor si ca ne comportam in parametrii unor softuri deja create, ca la computere, ne este mult mai usor sa intelegem povestea oculta care se ascunde in parabolele fiecarei mari religii. Si daca am accepta ca profetii erau inainte de toate niste invatatori despre lumea noastra primordiala si despre relatia noastra cu Tatal Ceresc, Mama Pamanteasca si cu fratii nostrii mai mari, ingerii sau mai mici, semenii nostrii am intelege ca religiile sunt cai de acces spre originea noastra divina si nu scopul final al cautarilor noastre. Inainte de toate, si noi am fost un cuvant rostit de Creatorul aflat intr-un intens si infinit proces de gandire: „ Ma gandesc sa facem omul dupa chipul si asemanarea noastra, parte barbateasca si parte femeiasca” spune El in Cartea Genezei. Daca adaugam aici si definitia pe care Hermes Trismegistul i-o da Marelui Arhitect: „Supremul Zeu al Mintii Universale”, incepem sa intelegem cum functioneaza intreaga creatie la care participam neincetat prin tot ceea ce gandim si infaptuim. Eram cu mii de ani in urma niste familii, triburi, ginte ratacite prin locuri ostile, dar ideile unora dintre noi, odata puse in practica au generat civilizatia umana. Atata timp cat masa critica a inteligentelor planetare au functionat in programul iubirii si al tolerantei, umanitatea s-a dezvoltat pe orizontala intr-o continua alchimie economica si sociala, dar si pe verticala intr-o ascensiune catre Divin pe cai ale dialogului si ale intelegerii. „La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu” ne spune Vechiul Testament, iar Iisus afirma coroborand in Noul Testament: „Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul!”

Asadar putem destul de lesne observa ca procesele noastre mentale devin acte de creatie. Proiectam orase, masinarii, gandim relatii economice, structuram legi de functionare, lucram cu totii intr-un mare laborator mental si transformam cu fiecare generatie lumea in functie de gandurile dominante ale epocii: antichitatea a generat lumea conceptelor si a necesitatii regulilor de functinare, evul mediu a intarit certitudinea ca apartinem unei familii extinse al carei cap este insusi Dumnezeu, renasterea ne-a redat demnitatea actului de creatie artistica, epoca moderna ne-a ratacit prin curente de gandire mai mult sau mai putin pragmatice: metrialism, creationism, nationalism, etc.

Inteleptii orientului si occidentului stiau din tot deauna ca devenim ceea ce gandim si credem despre noi si lume. Asa s-au nascut tehnicile de autocontrol, de meditatie, care sa ne aseze pe vibratiile inalte ale Spiritului Unic. Lumea exterioara este o proicetie a celei interioare. Daca pentru un tip relaxat si simpatic o zi la plaja poate insemna o bucurie, cu nisipul galben si fierbinte care il incarca de energie cu valurile mari si albe ca niste cai jucausi care ii se sparg bland in piept, pentru un incordat preocupat de cine stie ce, acelasi cadru poate fi catastrofal: nisipul ii arde talpile, soarele il bate in cap, marea agitata ii sporeste angoasele! Un poet scria ceva foarte profund: „ florile nu au miros, dragostea e doar chimie, creierul le da culoare, emotie si inteles!”

Cheia tuturor arcanelor devine credinta. Ce arhitect s-ar apuca de constructie daca nu ar crede in propriul lui proiect? „ Cu un graunte de credinta poti muta muntii din loc” ne spune un pasaj din evanghelie, iar efectul placebo ne demonstreaza ca daca te gandesti ca un pahar cu apa contine o substanta miraculoasa care iti va lua durerea de cap, vei zambi relaxat peste cateva minute, constatand ca ti-a trecut!

Mentalul colectiv este un mare generator de realitati concrete, de accea toate companiile ne transmit mesaje publicitare, politicienii ne aburesc cu slogane si lozinci, tocmai pentru a se folosi de aceasta energie uriasa nascuta din gandurile si visele noastre.

Ma gandesc sa ma opresc aici, si asa v-am rapit destul timp intr-o zi aurie, cu cer albastru si frunze ruginite, cu miros de budinca de orez cu vanile, strecurat discret pe sub usa alba si coscovita a unei bunicute rubensiene. Lumea mea este frumoasa ceea ce va doresc si voua!

Poveste de iarna

„Ma asez pe un taburet. Ma golesc de ganduri mutandu-mi-le din emisfera drepata a creierului in cea stanga, imi imaginez ca din mijlocul distantei dintre sprancene pleaca un flux de lumina, ca dintr-un aparat de proiectie. In fata mea apare un ecran ca de cinematograf. Difuzez lumina usor pana cand pe ecran apare o usa alba, mancata de timp. Ma ridic si intru in camera trecutului. Acolo ma intalnesc, de fiecare data cu cei dragi mie, cei vii, cei plecati...e lumina acolo, e multa liniste si...dragoste!”

Am fost un copil foarte fericit. Liber, nebun, golan. Parintii mei, m-au tratat de la inceput ca pe un prieten. Nu au fost certuri, batai sau, mai rau fracturi sufletesti. Pur si simplu, o nesfarsita si blanda camaraderie. Aveau insa o metoda infailibila de a ma pedepsi! Imi amintesc „tratamentul”, dupa o mare magarie pe care o facusem la scoala: corigent, aproape repetent, cu 268 de absente, inainte de trapta a II-a. Au aflat de la bunica, saracuta, pe care o mintisem inca din clasa a VIII-a ca sunt un elev briliant, aproape olimpic, introvertit si cult. Mandra de o asemenea progenitura in familie, scumpa de ea, imbracata cu o blana roasa, neagra, cu un chistoc de „snagov „in coltul buzei, mergand incet, dar mandru, s-a dus la o sedinta cu parintii, pe care eu nu am putut-o opri. (nici acum nu stiu de unde naiba facuse diriga rost de numarul bunicilor; ha, ha pe alor mei il tineam mai secretizat decat dosarele politicienilor de azi). A zambit la inceput cand veni vorba de mine, ca mai apoi sa faca o criza de apoplexie, un atac de panica si un soc psihologic complex. Nepotul ei genial nu era decat un derbedeu, ultimul din clasa, nepoliticos, si tantalau facut gramada! A doua zi, ai mei, divortati fiind s-au intalnit la mama, unde locuiam si s-au hotarat sa ma invite la Atenee Palace. Nu banuiam motivul, dar nu m-a mirat, caci eram obisnuit cu un fel de a trai monden: tatal - cineast, mama – profesoara de romana la Facultatea de Filologie...va imaginati!

Am mancat pe rupte, am ras, am glumit, eram foarte fericit ca-i vad din nou impreuna. O familie! Ca un facut, absolut intamplator, mama m-a intrebat ce vreau sa fac cu viata mea. Cam serioasa intrebarea in contextul unui vin dulce si a unei inghetate cu frisca. Tata, un mare mistocar, pletos, cu barba, intordeauna la patru ace, degajand un miros de parfum discret amarui, mi-a facut cu ochiul lovindu-ma frontal: „ noi te iubim, oricum, chiar si...gunoier...”, Mama mi-a intins pachetul de tigari, pe care evident l-am refuzat, desi eram ( pe atunci) al doilea fumator din familie, dupa bunica si a continuat duios: „ noi stim foarte bine cat esti tu de valoros, nu avem nevoie de o confirmare din partea scolii, dar cu asemenea note si fiind la un pas de exmatriculare, neintrand la treapta, vei fi nevoit sa te muti la o scoala profesionala; unde ai vrea: masini, frizerie, tamplarie, ca stiu eu un inspector care ne poate aranja ceva, poate la scoala de ospatari...” Clinchet de cupe, sampanie...Are rost sa va mai spun cum m-am simtit? Sau ca m-a bustit plansul, de credeau cei din restaurant ca tocmai am aflat vreo veste funebra...Asa se purtau parintii mei cu mine. Mai tarziu, mama, cea mai buna prietena a mea, pleca saracuta la film, lasandu-ma sa-mi fac de cap in garsoniera cu vreo colega emancipata.

Desi, despartiti, au reusit fiecare sa umple in mine jumatatea de care aveam nevoie. Vacante aventuroase cu mama in Fagaras, pe trasee cu grad mare de risc din cauza avalanselor si a vantului, sejururi la hotel cu piscina si jocuri mecanice impreuna cu tata la Poina Brasov, in rest program de voie. Ca din intamplare, mai gaseam cate o carte lasata de mama, in calea mea. Relatiile mele cu parintii si bunicii au fost mai degraba niste initieri decat educatie.

Mama, camil petresciana pana la esenta, m-a invatat ca dreptatea si curajul de a nu face compromisuri sunt singurele cai prin care poti sa devi si sa te mentii demn, de la tata am inteles ca toleranta, eleganta si generozitatea sunt atributele unui barbat adevarat. Am inteles inca de atunci, de la ei ca viata este o poveste care trebuie traita intens si cu bucurie!

M-am insurat si ma straduiesc din rasputeri sa ma comport cu fiica-mea, , cel putin la fel de luminos ca ai mei cu mine.

Nimic nu este mai important decat familia!

Te-am primit azi in camera mea secreta. Nu uita ca si tu poti calatori prin trecutul tau, si sa gasesti acolo tot ce ai nevoie ca sa zambesti.

De ce? Cum? Habar n-am, dar sunt foarte fericit

Niciodata nu m-am simtit confortabil sa vorbesc, sau sa scriu despre iubirie. Am crezut multa vreme, ca un barbat isi traieste sentimentele intens, dar discret. Dezvaluirile nu fac alteceva decat sa voaleze misterul atat de profund dintre doi indragostiti. Dar, ma rog, tema data de Alice, pentru acest articol, imi da, poate ocazia sa imi psihanalizez putin tumulturile ( imi place arhaismul teremenului) sufletului (...sper sa nu devin desuet ca o poeta mioapa care croseteaza pe un mileu numele iubitului nemarturisit)

M-am amorezat teribil, prin clasa I. Evident, nu pot uita numele celei care imi strabatea noptile de stirb, tuns cu breton, slab si din cale afara de timid: Dinu Laura. Locuia la Blocul Turn...rumena, intepata, rebela...O urmaream ca un bolnav, inventam tot felul de pretexte pentru a-i aspira parfumul de mar ionatan. Nu ratam ocaziile, iarna, pe minus nu stiu cate grade, sa o imprsionez prin masculinitatea nepurtarii paltonului si a caciulii, si prin determinarea prin care rezistam fara sa cracnesc la sapunelile cu zapada. ( ce daca, dupa aia, suna mama la salvare...) Prin trimestrul al II-lea incepusem sa-i scriu bilete de dragoste, evident, pe care nu aveam curajul sa-i le dau, asa ca le ascundeam in soba. Mama le gasea si m-i le corecta „Te iubesc!”, in loc de spontanul „Te iubsc”.

Credeam ca si ea ma place...interpretam fiecare privire ca pe o declaratie. Mergeam singur pe stradute intortocheate, imaginandu-mi cum o ataca niste colegi mai mari, iar eu...apar, ii privesc pe toti cinci cu un dispret martial a la Bruce Lee si, calm, cu un zambet vag in coltul gurii, ii pun la pamant cu tehnici subtile, agile si ultraspectaculoase, apoi...galant si modest ii intind ghiozadanul si o conduc pana acasa, spunandu-i ca mi-ar placea sa facem lectiile din cand in cand, impreuna.

Am iubit-o platonic si mistuitor pana in calsa a IV-a cand m-am mutat la alta scoala, din motive disciplinare (incepuse sa-mi placa traba cu Bruce Lee si exersam momentul marii intalniri, cu diversi colegi mai mult sau mai putin indragostiti, totul culminand cu saritura mea, pe fereastra, de la etajul al II-lea, finalizata cu o rostogolire pe nisip, pana la spitalul Grigore Alexandrescu...) Nu m-a durut, dragostea ma facuse infailibil...Dar, ca ori ce barbat, in devenire, am uitat-o imediat ce am cunoscut noii colegi...Scriind acum, asta, realizez ca multa vreme de-atunci m-am indragastit pentru ca simteam nevoie unui spectator pe care sa-l impresionez in vre-un fel. In esenta, egoist. Imi placea sa privesc in ochii lor valoarea pe care mi-o dadeau. In centrul atentiei, mistocar, ironic, curajos, imprevizibil, seducator incepand cu clasa a X-a, adulmecam fapturi vulnerabile pe care le taram apoi in vizuina mea de motan negru etalandu-mi talentele, asteptand rasplata pentru fiecare in parte. MA iubeam pe mine, cel din ochii lor!

Prin clasa a XI-a m-am indragostit orbeste de colega mea, Letitia. Incet, armura mea de cuceritor suveran s-a subrezit lasand o bresa mare. Si cum intotdeauna se aplica proverbul: „Cine scoate sabia, de sabie va muri!” m-am trezit prins fatal in mrejele unei fete care se comporta exact ca mine. Ne-am logodit, ne-am contopit in abisuri si cearsafuri pana cand am aflat, intr-o zi ca plecase in tabara cu altcineva...Atunci mi-am dat seama ca eu nu pot fi gelos. In loc sa ma oftic, sa-mi urzesc planuri de razbunare, am avut prima revelatie majora: „ Daca iubesti, nu contrangi! Mai presus de tine, este libertatea fiecaruia de a alege, da totul neconditionat!”. Am continuat relatia aproape inca un an. Vacanta de vara...marea...foamea si nebunia tineretii fara batranete m-au pergatit pentru intalnirea cu Lili. Ne-am logodit, in toamna, ne-am mutat impreuna si, dupa aproape trei ani ne-am casatorit. Iubire totala, fara explicatie, cu atacuri de panica, cu insomnii cu o intensitate fosforescenta. Intr-o zi, s-a produs colapsul. Dupa ani de casnicie, totul parea iremediabil compromis. Nici urma de mister, senzualitate, numai uzura si frustrari. Am inceput sa ne uram, la inceput civilizat, apoi grotesc. Am plecat...am jurat ca este un drum fara intoarcere, am luat-o pe panta barbatului speriat de andropauza, redevenisem actorul dependent de spectoarea cazuta pe spate ( atat la propriu, cat si la figurat). Atunci, nu mi-am pus intrebarea, cum poate o dragoste atat de mare sa se stinga atat de brusc si sa devina ca o povara. Fara nici o intentie, din partea mea, brusc, intr-o toamna m-a cuprins un dor nebun. Iubirea a navalit din nou in viata mea, la fel de proaspata, ca la inceput. Nu-mi venea sa cred. Destinul imi administra o alta lectie fundamentala. Nu poti fugi de ceeea ce esti, iar eu, ramasesem, in ciuda tuturor aparentelor indragostit de sotia mea.Astazi traim impreuna, o poveste de dragoste fara sfarsit. Am reparat, aproape magic ruptura dintre noi, ca si cum ea nu s-ar fi produs niciodata. Nu pot raspunde la intrebarea Cum? Si nici macar de ce?

Poate, ca atunci cand iubesti cu adevarat nu mai exista spatiu si timp.

DA cred ca asta e! Sunt pe cale sa devin un alchimist, pentru ca am descoperit piatra filosofala. Dragostea transforma impulsul, in sentiment, sentimentul, in ratiune si pe om, in ...Dumnezeu! E atat de simplu!