sâmbătă, 24 octombrie 2009

Strada Camatarilor nr. 4 (III)


-continuare-

14.

Gigi Ciobanu strabate curtea unei crese. Copii se reped la el, strigand fiecare: “Tata! Tata! Ta-ta! Taticutule! Tatuta! Tata!” O educatoare il ajuta sa se debaraseze de ei…

In biroul Directoarei, o femeie cu buze severe si ochi foarte blanzi…

Gigi Ciobanu: -Stiti… am venit sa… ma interesez… care sunt formalitatile ce trebuiesc indeplinite pentru o infiere…

Directoarea: (emotionata) E un gest nobil din partea dumneavoastra… Ati vazut cata nevoie de dragoste parinteasca au micutii!

Gigi Ciobanu: -Mie-mi spuneti? Si formalitatile? Complicate, complicate?

Directoarea: (cu un zambet complice) Cu un pic de osteneala se pot simplifica… Si ce doriti sa infiati? O fetita? Un baietel?

Gigi Ciobanu: -Nu. Doresc sa fiu eu infiat.

15

Biroul redactorului-sef Vladimir Cristian. In fata lui, Robert il asculta uimit.

Cristian: -Slab. Fara vigoare. Cocolosesti realitatile. N-ai izbutit sa demasti forta malefica a banului… Nu in capitalism, acolo e usor. La noi! Da, la noi, domnule Robert ! V-am spus intotdeauna: nu poleiti realitatea! Fiti critici! Nu va temeti de adevar! Adevarul e aliatul nostru! Dar dumneata? Dumneata dai cu peria, lustruiesti, de pana la urma ajunge cititorul sa creada ca la noi nu mai exista nici un fel de problema, nici o contradictie…

Robert : -Domnule Cristian…

Cristian: (restituindu-i manuscrisul) Mai profund? Mai ascutit? (intra Gontea, coleg de redactie al lui Robert ) Ce vrei?

Gontea: -Il caut pe Victor… o… in sfarsit, o domnule… Plange…

Cristian: (aspru, lui Robert ) Viata dumitale particulara, necorespunzatoare, explica multe… Du-te! Poate din lacrimile unei fiinte nevinovate vei reusi sa extragi curajul… de-a fi autocritic!

In sala de redactie, Lia, cu un pachet in mana (rochia Oanei) face posibilul sa nu planga. Cand il vede insa pe Robert , se repede la el, i se arunca in brate, isi ascunde fata la pieptul lui…

Lia: -Va rog sa ma iertati. Pachetul… stiti… rochia… care mi-ati imprumutat-o…

Din cadrul usii biroului sau, de unde a privit scena, Cristian se intoarce indignat, de atata destrabalare.

Lia: -Numai dumneavoastra ma puteti ajuta…

Robert : (vazand cum toti colegii ii privesc curios, o conduce spre iesire) Am sa-mi perfectionez stilul de innot…

In strada, ea se porneste.

Lia: -Eu am vrut sa termin cu viata, pentru ca Liviu e in pragul sinuciderii.

Robert : (cu rabdarea necesara fata de copii si nebuni) Adica ai vrut sa i-o iei inainte…

Lia: (cu ochii mari) Cum? Nu stiti cine este Liviu?

Robert : -Imi cer scuze: nu. Cultura mea e limitata.

Lia: -Liviu e logodnicul meu.

Robert : -Felicitari…

Lia: -Va bateti joc de mine, aveti dreptate… Dar, noi am intrat intr-o grava tragedie si numai eu sunt de vina si daca din pricina mea el… atunci eu… (iar se agata de el, in plina strada) Dumneavoastra, pentru care meandrele sufletului omenesc nu mai au nici un secret…

Cu totul intamplator – legea hazardului – trece masina judecatorului Murgu, care o duce pe Oana la tribunal… Tanarul judecator vede scena, care – de la distanta respectiva – aduce aidoma cu o imbratisare patimasa in public.

Murgu: -Oana! Nu e barbatul tau?

Oana: (cu ochi de tigru) Nu!

Robert : -Draga… uite, ma faci sa sar in Arges, de la 12 metri… Performanta de campion olimpic si nici nu stiu cum te cheama…

Lia: (cu ochii plecati) Lia…

Robert : -…Lia, ce vrei dumneata in fond de la mine?…

Lia: -Sa ne ajutati…

Robert : -Mai concret nu se poate?

Lia: -Ba da. Sa ne dati o mana de ajutor…

O camera saracacioasa de student. Ghemuit pe o sofa, ca si cum ar vrea sa se apere, LIVIU priveste prin ochelarii lui rotunzi la Mimi, care – protapita in mijlocul odaitei, e acum rea, nemiloasa.

Mimi: -Nu, tinere, nu! Tineretea nu e o scuza pentru necinste!

Liviu: -Mult stimata doamna…

Mimi: -Crezi ca escrocarea unei biete fiinte lipsite de aparare te va ajuta sa ajungi… Inginer sau medic sau…

Liviu: (cu mandrie) Inginer hidraulic (apoi, iar pierdut) Dar eu n-am cerut decat… O mica amanare…

Mimi: -Daca in doua zile nu te prezinti… fie cu banii, fie cu dorinta de-a recunoaste, scriptic, intentia dumitale de a despagubi pe biata persoana de pagubele ce i-ai produs…

Liviu: (ingrozit) Nu! Nu! Asta nu!

Mimi: -Atunci… Puscaria… (iese calcand elastica pe tocurile ei cui).

Jos, in clipa cand vrea sa se urce in taxi, dricul funebru ii taie calea punandu-se de-a curmezisul.

Nutu: -Daca n-as fi eu, cu firma mea, he, he… Scut ! Asta sunt eu… (pe alt ton, blajin) Da-mi niste bani sa-mi cumpar un vagon…

Mimi: (repede, scotand niste bani, nou-nouti din poseta) Poftim pentru doua!

Nutu: (cu un ranjet) Te pui bine cu mine, da’ n-o sa-ti mearga… Crezi ca eu nu vad, crezi ca eu nu pricep? (se urca pe dric si-si indeamna iapa) Hai Ranjito!

-va urma-